Exista ceva, ce ne leaga de anumiti oameni. De multe ori spunem ca nu putem descrie acel lucru. Dar daca stam destul de mult si ne gandim la acel lucru, il putem descrie.
Cu totii cunoastem oameni care ne sunt foarte dragi, cu care am dori sa petrecem cat mai mult timp. Dar din motive cat se poate de obiective (distanta de exemplu, fie ea masurata in km. sau distanta dintre lumea noastra, adesea fiind descrisa ca potrivnica, si lumea cealalta, pe care ne place sa ne-o imaginam mai buna), acest lucru nu este (mereu) posibil.
A sosit momentul adevarului: pentru mine oamenii sunt foarte importanti. Sunt izvor nesecat de inspiratie si putere. Acum o sa spuneti ca vad lumea cu ochelarii roz. Nici pe departe. Nu-mi place rozul. Sunt foarte constienta de faptul ca oamenii sunt in marea lor majoritate oportunisti, fatzarnici. Dar vorba aceea: "Alte masti, aceleasi fete,/ Alte guri, aceeasi gama,/ Amagit atat de-adese,/ Nu spera si nu ai teama". Sau daca nu va place repertoriul national, citez din cel international: "Hoping for the best, but expecting the worst". (Hmm, oare chiar isi doreste cineva sa fie vesnic tanar?!) Ideea e ca oamenii te invata multe. Daca vrei sa afli mai multe despre comportamentul lor, nu trebuie decat sa te pui in mijlocul lor si sa-i observi, si o sa inveti poate la fel de multe ca citind ceva uscat cu privire la psihicul uman. (Si asta e ceva necesar, dar nu suficient.) De aceea spun ca oamenii sunt ceva fantaszticus, pentru ca te invata o multime de lucruri.
Dupa cum spune si Jostein Gaarder (autorul cartii "Lumea Sofiei"), pe masura ce ne maturizam, pierdem din curiozitatea copilului, incepem sa luam lumea de buna, nu ne mai punem intrebari legat de nimic. O priveliste destul de trista, daca ma intrebati pe mine. De aceea am ales sa nu ma mai astept la nimic, sa analizez ceea ce vad. Asta nu inseamna ca de fiecare data cand constat ceva mai iesit din comun, se opreste lumea din miscarea ei de revolutie.
Dar sa nu devenim pesimisti, exista si oameni care te fac sa zambesti chiar daca nu sunt langa tine in fiecare zi, oameni pentru care ai alerga o data in jurul Ecuatorului si de la un Pol la celalalt si inapoi si tot nu ai avea impresia ca ai facut un efort prea mare.
Cand simt ca pur si simplu ma copleseste acea dorinta de a inconjura lumea, inchid ochii si imi imaginez ca ma transform intr-un Road Runner ce fuge cat il tin picioarele (a goodrun_ner, by the way) si ajung la acele persoane. Numai ca ceea ce ramane in urma mea nu e praful, ci un fir ce ne uneste. Si ca intr-un cadru de Matrix un pic mai neureusit, "camera" mea face un zoom-out si ceea ce ramane e o retea de fire rosii. Si cand mi se face dor, nu trebuie decat sa trag de firul rosu, pentru ca cineva raspunde.
Firul tau ce culoare are?
Dupa cum spune si Jostein Gaarder (autorul cartii "Lumea Sofiei"), pe masura ce ne maturizam, pierdem din curiozitatea copilului, incepem sa luam lumea de buna, nu ne mai punem intrebari legat de nimic. O priveliste destul de trista, daca ma intrebati pe mine. De aceea am ales sa nu ma mai astept la nimic, sa analizez ceea ce vad. Asta nu inseamna ca de fiecare data cand constat ceva mai iesit din comun, se opreste lumea din miscarea ei de revolutie.
Dar sa nu devenim pesimisti, exista si oameni care te fac sa zambesti chiar daca nu sunt langa tine in fiecare zi, oameni pentru care ai alerga o data in jurul Ecuatorului si de la un Pol la celalalt si inapoi si tot nu ai avea impresia ca ai facut un efort prea mare.
Cand simt ca pur si simplu ma copleseste acea dorinta de a inconjura lumea, inchid ochii si imi imaginez ca ma transform intr-un Road Runner ce fuge cat il tin picioarele (a goodrun_ner, by the way) si ajung la acele persoane. Numai ca ceea ce ramane in urma mea nu e praful, ci un fir ce ne uneste. Si ca intr-un cadru de Matrix un pic mai neureusit, "camera" mea face un zoom-out si ceea ce ramane e o retea de fire rosii. Si cand mi se face dor, nu trebuie decat sa trag de firul rosu, pentru ca cineva raspunde.
Firul tau ce culoare are?
inefabil...:-) chiar....inefabil...!>:D<
ReplyDelete